Aud tot mai des ideea că România ar trebui să treacă la impozitare progresivă. Că așa e „echitabil”, că bogații ar trebui să plătească mai mult. Sună bine la prima vedere, nu? Dar hai să ne uităm puțin mai atent

România nu duce lipsă de taxe. Problema noastră nu e că nu luăm suficienți bani din economie, ci că nu-i colectăm eficient. Avem evaziune fiscală masivă, muncă la negru, un ANAF care funcționează mai mult pe hârtie și mai puțin în realitate. Dar în loc să reparăm asta, vrem să mai complicăm și mai mult sistemul? E ca și cum ai vrea să montezi un motor de rachetă pe o Dacie ruginită.

Apoi, impozitarea progresivă nu lovește „miliardarii răi”, cum ni se sugerează. Ei au avocați, consultanți, optimizări fiscale. Cei care vor simți cu adevărat presiunea sunt oamenii activi, productivi — IT-iști, ingineri, medici, antreprenori de bună-credință. Adică exact cei pe care ne bazăm să miște economia înainte. Și dacă îi împingi prea tare, nu-i convingi să contribuie mai mult. Îi convingi să plece.

În plus, impozitul unic — pe care-l avem acum — nu e nedrept. E clar, previzibil, simplu. Știi cât dai și cât îți rămâne. Iar dacă vrem să ajutăm pe cei cu venituri mici, o putem face prin deduceri, scutiri inteligente, programe sociale țintite. Nu printr-o sabie care taie orbește.

În realitate, impozitarea progresivă nu e despre echitate. E despre disperarea unui stat care cheltuie haotic și acum vrea să acopere găurile din buget pe spatele celor care mai produc ceva. Asta nu e reformă fiscală. E populism mascat în justiție socială.

Și dacă nu suntem atenți, o să ne trezim cu un sistem mai complicat, mai coruptibil și mai sufocant. Exact ce nu avem nevoie acum.

Așadar, nu e vorba doar despre cifre. E vorba despre principii, despre încredere, despre cum vrem să funcționeze această țară. Iar soluția nu e să-i penalizăm pe cei care trag. Ci să construim un sistem care să funcționeze pentru toți.